Foamea emoțională!

            Relația cu mâncarea trădează fragilitatea emoțională. Cu cât ești mai fragil, mai timid, mai nesigur, cu cât manifești mai multă neîncredere în tine, cu atât vei mânca mai mult, ca și cum mâncarea este un scut, care te-ar proteja de agresivitatea celor din jur. Persoanele dure, dominatoare, cu încredere exacerbată în propria persoană, egocentrice, au o relație rece și distantă cu mâncarea. Acest gen de persoane nu își propun să simtă, nu-și permit să aibă slăbiciuni, motiv pentru care își vor controla cu forță și rațiune tot comportamentul alimentar.

            Mai greu este pentru cei hiperempatici, neadaptați, imaturi din punct de vedere emoțional, care nu știu nici ce vor, nici cum să ceară. Și în această confuzie de senzații și nevoi devin introvertiți, se izolează și mănâncă. Dacă cineva i-ar întreba de ce mănâncă, n-ar avea un răspuns. Pentru că nu este vorba de o foame a corpului, ci de o foame a sufletului care vrea să trăiască, dar nu știe cum. E un fel de frică de a simți și când simți prea mult, când fugi de tine și de emoțiile tale, ai tendința să acoperi totul cu mâncare. Este scutul tău! Așa, pare că ești în siguranță!

           Dacă nu reușești să evoluezi din punct de vedere emoțional, dacă nu ajungi să îți cunoști trăirile și să le accepți, dacă îți este frică să îți satisfaci nevoile psihologice, atunci vei mânca! Și o să ți se pară că ai o problemă cu mâncarea, când de fapt problema e că nu știi mai nimic despre tine, nu știi ceea ce vrei cu adevărat, nu știi despre ființa ta și astfel, o îndopi cu mâncare ca să tacă, să stea cuminte. Foamea emoțională vine dintr-un sentiment al insuficienței, vine dintr-un sentiment de inferioritate, vine dintr-o plasare dezavantoajoasă în fața vieții.

          Mâncatul emoțional nu ascunde o lipsa de voință, ci o lipsă de iubire. Este dovada că – în primul rând – nevoile psihologice (de conectare, competență și control) nu sunt hrănite, că ești flămând emoțional, că nu primești suficientă atenție și afecțiune, că ești nefericit, singur și trist. Și ca și cum asta nu ar fi de ajuns, te mai și învinovățești că nu dai dovadă de tărie de caracter și voință ca să reziști ispitelor alimentare, trăind  astfel într-o disonanță cognitivă continuă. Mâncarea devine singura alinare pe care corpul tău o mai primește! Din relația pe care o ai cu mâncarea poți spune cât ești de mulțumit și împăcat la capitolul emoțional. Cu cât ai mai puține surse de plăcere, entuziasm și bucurie în viața ta, cu atât o să ai nevoie să compensezi mai tare/mai mult prin mâncare. De câte ori îți dai seama că mănânci fără să îți fie foame, întreabă-te ce îți lipsește, care dintre nevoile tale psihologice nu sunt hrănite, ce ți-ai dori cu adevărat? Chiar dacă, nu știi să răspunzi la întrebare sau nu poți să îți hrănești aceste nevoi, simplu fapt că recunoști că nu mâncarea este soluția, este primul pas spre împăcarea cu sine.

          Cu cât îți ignori mai mult corpul, mintea și sufletul, cu atât dezechilibrul și suferința se adâncesc. Iar cura de slăbire nu rezolvă problema, ci o agravează! Acceptarea este cuvântul cheie prin care poate fi oprit abuzul tău către tine. Să accepți ce ești, să accepți că, de fapt, nevoile psihologice trebuie hrănite și că da, conștientizarea poate fi calea și adevărul!